Publicat în About life... and dreams

Cum am trecut peste depresie

Da, depresie, un cuvânt care sperie pe atât de mulți oameni. Dar este atât de ușor să cazi încet încet în mrejele ei încât de foarte multe ori nu ne dăm seama decât foarte târziu. DA, recunosc, am avut depresie. Este un subiect foarte sensibil pentru mine și îmi este foarte greu să vorbesc, dar sper să ajute pe cineva.De aceea mi-am făcut cu greu curaj să îmi aștern emoțiile, să îmi pun sufletul pe tavă. Din ce cauză și cum am reușit să trec peste vă spun acum.

Cum a început totul

În primul rând depresia este o boală. Nu trebuie să ne ascdundem când simțim că nu suntem în regulă, că nu suntem fericiți, că absolut nimic din jurul nostru nu contează. Dar să începem cu punctul de pornire. Am rămas însărcinată la 26 de ani, aș fi vrut și mai repede dar nah…nu am făcut doar eu copilul. 🙂 Sarcina mea a fost oribilă. Totul a pornit pe la 7-8 săptămâni de sarcină, chiar după ce aflasem. Da, mi s-a confirmat târziu sarcina, dar asta e o altă poveste. Am avut tot în perioada aceea un accident foarte grav, eu eram la volan, așa că mult timp după nu am condus. Ideea este că absolut orice mâncam, vomitam, slăbeam și abia eram în stare să mă mișc prin casă. Până prin luna 6-7 nu am ieșit aproape deloc din casă. Dacă mergeam la cumpărături mi se făcea rău de la mirosuri, de restaurante nici nu se punea problema, am dat de 2 ori banii degeaba. 🙂

Am început încet prin luna 7 să mănânc, dar nu orice. Au trecut 40 săptămâni, minunea Adelina a venit pe lume prin cezariană și încet încet am uitat. Eu am născut la Baia Mare și după ce am ieșit din spital a 2 zi ne-am întors la Cluj, a mai stat Cristi acasă o săptămână și apoi gata. Ei bine, pe la 3 luni Cristi al meu mergea dimineața la birou și venea pe la 3-4 acasă, avea un proiect care cerea multe ore suplimentare. Adelina în perioada aceea am descoperit mai târziu ca nu aveam suficient lapte și plângea de foame și eram de dimineața până seara cu ea în brațe. Efectiv aveam zile în care plângeam și eu cu ea de oboseală. Nu prea mâncam pentru că nu reușeam să fac de ea. Și de aici a început totul. Nici măcar nu aveam când să discutăm eu și Cristi. Și a fost nevoie de mult timp și  multe certuri ca să înțeleagă că nu aveam nevoie de sfaturile lui, ci doar să mă asculte.

Cum am început să mă refac, să trec peste depresie

Cum vă spuneam nu am condus, așa că 1 an jumate am stat mai mult acasă, sau cu Ade lipită de noi. Am dat-o la creșă la 1 an și 7 luni ca să pot să mă refac. Deja îmi pierdusem răbdarea, vroiam și eu să mai vorbesc cu un adult nu gu gu gu. Și am căutat un psiholog la care am început să merg. Nu pot să vă descriu cât de mult m-a ajutat în timp să mă cunosc, să revin la viață. Aceste simple discuții cu un om obiectiv care nu mă cunoștea, dar care mă ajuta să îmi înțeleg reacțiile și să îmi pun anumite întrebări m-au schimbat. Am mers cam 1 an săptămânal, apoi la 2 săptămâni până am renunțat complet. Dar nu este o rețetă clasică, fiecare om este unic și reacționează diferit. Dar terapia durează, nu are rost să mergi de 3 -4 ori și să spui gata, m-am vindecat. Eu am mers 2 ani și ceva. La început nu știa absolut nimeni în afară de Cristi, apoi i-am spus surorii mele, prietenei mele și mamei i-am spus abia după ce terminasem de mult. Deși bănuia, pentru că mă cunoaște mult prea bine.

Tot pentru că aveam timp am început să merg la manichiură, să mă tund, în cei 2 ani și anteriori nu am putut. De ce? Pentru că stăm lângă Cluj și fiind numai noi, fără ajutoare, nu am putut. Aveam mașina în curte, dar eram așa speriată după accident să conduc cu Adelina în mașină că aveam impresia că dacă plânge mă panichez și intru în vreun stâlp din greșeală. Am început să am mai mare grijă de tenul meu, să încerc tot felul de produse și erau pași mici care m-au ajutat enorm. Țin minte că mergeam la o cafea și stăteam o juma de oră singură, doar eu și gândurile mele. Și îmi prindea atât de bine, încât parcă eram alt om.

Bineînțeles că nu aș fi putut face nimic dacă nu îl aveam pe Cristi să mă susțină, să mă ajute. A fost tot timpul lângă mine și asta a contat cel mai mult. În timp am învățat efectiv cum să discutăm, ce să facem când avem un conflict, cum să reacționăm la emoțiile celuilalt. Și toate astea le datorez psiholoagei mele, cu ajutorul ei am învățat să mă pun pe primul plan pentru a putea fi lângă Ade și Cristi tot timpul, am învățat să îmi cunosc fricile și am învățat să cer ajutor. Nu le pot face pe toate și este perfect normal să cer ajutor. Eu am vrut să fiu mamă 100%, soție dedicată, în timpul asta casa să fie lună, mâncarea caldă, iar afacerea mea să meargă brici. Să am nunți în fiecare weekend dacă se putea. Dar….am învățat că nu sunt singură și că pot cere ajutor.

Nu vă neglijați, dacă orice faceți nu puteți ieși dintr-o stare apatică, vă certați cu toată lumea, nimic nu este bine, CEREȚI ajutor. Doar voi sunteți în stare să ieșiți la lumină, dacă voi nu învățați să vă cereți nevoile nimeni nu va veni să facă ceva în locul vostru. Și dacă aveți un copil, gândiți-vă că acel copil are nevoie de o mamă fericită. Degeaba ești o mamă prezentă fizic 24/24, dacă mintea ta e în cu totul altă parte. Mai bine 22-23 ore, câte or fi, dar  de calitate. Găsiți soluții. Voi ați fost în situații mai grele? cum ați trecut peste?

Dacă vă pot ajuta cu un sfat,oricând, mă găsiți și pe instagram @florinakrisch  sau facebook  @florinakrischblog

Vă pup cu drag,

signature (1)

 

 

 

Autor:

Antreprenor la www.decoratiunispeciale.ro , mamica Adelinei Carla si sotie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s